Exista oameni

"Exista un moment in viata cand te atasezi de o persoana, de o
persoana de care stii foarte bine ca nu ar trebui sa atasezi. Nu
pentru ca e o persoana rea, nu pentru ca e diferita, ci doar
pentru ca stii ca vei suferi. Stii ca e un personaj episodic in
cartea ta, si ca in curand va disparea. Dar te atasezi, si pentru
cateva capitole, devine mai important ca tine. Te gandesti doar la acea persoana, iti imaginezi cum o sa fie primavara, vara,
toamna, iarna, moartea, alaturi de aceea persoana, iti imaginezi
cum te vei intalni din pura intamplare la cafeneaua din centru si
tu vei avea masca ta de perfectiune pe care nu o vei lasa strivita
de nimeni, si iti faci in minte scenarii care stii ca nu se vor
intampla niciodata. Si atunci calci stramb si faci ceva ce il transforma pe veci intr-un personaj secundar, un personaj de
care oricat ai vrea sa nu te lege nimic, te leaga un fapt marunt.
Si acel fapt marunt se zbate in mintea ta, noapte si zi. Intrebarea
nu este cum scoti acel personaj din carte, nici macar cum il uiti,
ci este cum faci sa devii personaj principal in romanul lui.
Si stii ce te tine sa faci un gest? Orgoliul. Frica. Frica de regret. Frica de nestiinta. Frica de ce se va intampla. Frica de faptul ca
din micul rol pe care il joci in viata lui, vei deveni doar o
pagina goala. Si asta e normal. Ti-e frica de faptul ca a deveni
vulnerabil e rau, ti-e frica ca daca te intinzi goala, lipsita de
prejudecati dar si de haine, va rade de tine. Va rade de
imperfectiunile, va rade de faptul ca ti-ai putut imagina ca vei ajunge cineva important in viata lui.
Toti trecem prin asta. Toti traim cu frica, toti traim in regret.
Toti avem nesiguranta in glas cand spunem pentru prima data ca
placem pe cineva, pentru ca stiti de ce? Ne este frica sa nu fim
respinsi. Ne este frica de respingere si de ce cauzeaza ea.
Insa, singurul mod in care lumea va exista, singurul mod in care va scapa, este cu dragoste si niciodata sa nu uiti de inima ta.
Fa ce te face fericit, si lasa-i pe cei din jur sa stie ca ii iubesti.
Spune-le ca ii iubesti, spune-le cat de mult tii la ei, spune-le tot.
Spune-le faptul ca fara ei nu ai exista.
Chiar si lui, celui de care iti e asa frica, personajul decisiv din
acest moment, care iti poate decide bucuria si tristetea, spune-i cat e de important pentru tine. Ce se poate intampla? Nimic, doar
sa afle un adevar ce nu a suparat niciodata pe nimeni. Faptul ca
nu suntem singuri si ca cineva, acolo, oricat de mic si
neinsemnat ar fi, ne iubeste."

ALEGETI CALEA IUBIRII.

Sinele vostru inalt cauta doar adevarul si nu se lasa manipulat. El niciodata nu o sa va duca pe cai gresite. Cu el nu o sa aveti niciodata atitudini altele decat iubitoare. El va fi mereu unde este nevoie de el fara a avea pretentia de lider. El va da calm si pace interioara si va va indemna sa cautati doar adevarul in tot ce va inconjoara. El, Sinele tau, care este si in inima ta, este parte din Dumnezeu. Energia iubirii este insasi Dumnezeu.
Asculta! Simte bucuria si iubirea din inima ta! Acela este Creatorul care se manifesta in creatie prin trupul tau! Cand simti ca te inunda cate un val de bucurie si iubire, simti ca parca prinzi aripi si ca ai putea sa si zbori. Sunt multe minuni de descoperit care va vor duce cu viteza in dimensiunile superioare si duse vor fi toate problemele cu care v-ati confruntat anterior.

Alegeti doar calea iubirii pentru ca Divinul sa intre in viata voastra si sa va calauzeasca catre "RAIUL" mult cautat de voi.

Spiritum Infinitum

Oamenii vin şi pleacă în viaţa noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport. Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii îşi pierd bagajele, alţii şi le uită. Rătăciţi într-o poveste, într-o lecţie. Mă încearcă un sentiment când urcă şi coboară oameni din trenul vieţii. Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână. Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni. Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu. Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.

Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.

Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.

Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Dacă ai curaj să spui „Adio”, viața te va recompensa cu un nou „Încântat de cunoștință”. Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! Oare cine e cel mai iubit dintre pământeni?!
Hrisostom Filipescu

Lumea este rea!

Lumea :Ai peste 50 de kilograme ?
Fata :Nu , dar sunt fericită .
Lumea :Ai părul lung până la fund ?
Fata :Nu , dar sunt fericită .
Lumea :Ai sânii foarte mari ?
Fata :Nu , dar...
Lumea :Ai un zâmbet perfect ?
Fata :Nu , dar .
Lumea :Ai o faţă fără defecte ?
Fata :Nu .
Lumea :Realizezi cât de urâtă eşti ?
Lumea :Realizezi că nimeni nu te place ?
Lumea :Realizezi că eşti proastă ?
Lumea :Unde ai dispărut ?
Lumea :Te-ai sinucis cumva ?
Lumea :Vai , doamne , era o fată atât de frumoasă , atât de specială , atât de iubită , o să ne lipsească atât de mult , societatea e aşa urâtă , de ce a trebuit să facă asta?
Pentru că aşa e lumea , falsă !

A cui viata ai atins-o astazi cu cuvintele tale? Citeste pilda dupa care vei face numai bine semenilor tai!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata pe perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” si nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo, Centrala – putea sa-ti spuna numarul oricui si, in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina, iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat, pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.
“Mi-am ranit degetul” – m-am smiorcait eu in telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
“Nu este nimeni acasa in afara de mine” – am bolborosit.
“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea…
“Nu, ” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”.
“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
“Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel” -spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie, iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat si la matematica.
Ea mi-a spus ca veverita, pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo, Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseasca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”.
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, “Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta”.
Altadata, la telefon, “Alo, Centrala!”.
“Centrala” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta, mi-am reamintit acea seninatate si acel sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fii fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: ”Alo, Centrala!”.
Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine.
“Centrala.” Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”.
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns: “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum”.
Am ras. “Deci, tu esti, intr-adevar” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea”.
“Iar eu ma-ntreb” – zise ea – “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”.
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally”.
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii”.
Am intrebat de Sally.
“Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.
“Imi pare rau sa-ti spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma”.
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?”. “Da” – i-am raspuns.
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hartie, in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc”.
Mesajul ei era: “Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va stii la ce ma refer”.
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

MORALA

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva! A cui viata ai atins-o astazi?
Vocea ta, omule, este, de fapt, expresia de moment a starii afective a inimii tale, o expresie filtrata de minte, care este emisa pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibreaza in acord cu sentimentele/emotiile care traiesc in inima ta, iar cuvintele tale gandite, vorbite si/sau scrise sunt o amprenta pe care fiinta ta o pune pe alte inimi. Pastreaza tacerea inimii, mintii si gurii tale, cand nu te simti influentat de Iubire, Lumina, Armonie si Bunatate, pentru ca vocea ta poate sa produca rani profunde nevindecabile. Atinge viata semenilor tai NUMAI pentru a face nu bine, nu un rau.
Si nu uita niciodata, omule, ca tu poti sa daruiesti caramizile, prin vorbele tale graite sau scrise, cu ajutorul carora un alt om isi poate cladi o viata fericita, cu

Sufletul meu e închis pentru renovare. Nu intrați și nu insistați!

Astăzi am tras obloanele peste sufletul meu și am hotărât să reorganizez tot ce am adunat aici cu sau fără voia mea. Vreau să curăț de pe podeaua sufletului resturile de prietenie rămase în urma oamenilor care s-au jucat de-a prietenia așa cum te joci de-a v-ați ascunselea. S-au strâns grămăjoare și parcă au început să degaje un miros neplăcut. Mi-am spus că este imperios necesar să dezinfectez și pereții de dezamăgire, de regrete, de durere. 
Lacrimile mi-au curs până în suflet uneori, așa că trebuie să șterg bine și ferestrele. Sunt pline de dâre albicioase care par destul de greu de curățat.
Da, de astăzi sufletul meu e închis pentru curățenie și renovare. Nu intrați și nu insistați!

E vremea curățeniei, oameni buni! Nu pentru că e primăvară, ci pentru că sufletul are nevoie de liniște. Sufletul e o casă pe care trebuie să o menții curată, aerisită, parfumată. Apoi, după ce ai făcut curățenia necesară, trebuie să reorganizezi, să redecorezi. Pentru că vezi tu, uneori, curățând și aruncând ce nu-ți mai folosește încăperea rămâne tot mai goală. Așadar va trebui să agăți pe perete un tablou-două de speranță, pe jos să așezi un covor de gânduri bune, la fereastră să pui o perdea de credință, iar pe măsuța din mijlocul încăperii să pui un coșuleț de prietenie. Bun. Acum nu mai rămâne decât să luminezi întreaga încăpere cu iubire.
Curățenia e gata, iar casa a devenit din nou spațioasă și primitoare. Acum miroase și frumos. Simti?
Sufletul curat miroase a tei. 

De ce un blog..?

1. În ce clipă te-ai hotărât să-ți pui gâdurile pe un blog și de ce?

- În ce clipă m-am hotărât să-mi pun gândurile pe un blog și de ce. Hmm… deși am evitat de multe ori să mărturisesc adevăratul motiv pentru care am început să scriu, în cele din urmă l-am făcut public atunci când am creat blogul pe wordpress. În 2010 am început cu pagina Momente în viață pe Facebook însă timp de 2 luni nu am postat nimic. Apoi a urmat o despărțire care m-a afectat destul de tare. După ce mi-am revenit puțin am început să devin activă pe pagină. Inițial postam citate celebre în care mă regăseam sau povestioare cu tâlc (îmi plac foarte mult). Apoi, cu timpul, am început să scriu și eu. Inițial mi-a fost teamă să-mi expun toate gândurile și toate sentimentele public și să devin motiv de dezbateri pentru oamenii care mă cunosc. Apoi nu mi-a mai păsat.
Din iunie 2012 m-am mutat pe wordpress și am schimbat și categoria paginii din comunitate în blog personal pentru că într-adevăr, totul a devenit foarte personal. De ce? Pentru că sufletul meu devine mai ușor atunci când scrie.

2. Ce înseamnă blogul Momente în viață pentru tine? Există alte beneficii în afară de a cunoaște oameni noi (beneficii financiare sau participarea la anumite conferințe)?

– Blogul Momente în viață reprezintă pentru mine un jurnal. Când aveam vreo 16-17 ani țineam un jurnal – acel tip de jurnal al unei adolescente, cu gânduri puerile, cu sentimente intense, greu de ținut în frâu. Am ars acel jurnal acum 3 ani (cred). Nici până acum nu mi-am dat răspunsul la întrebarea „De ce?”. Și încă îmi pare rău. Poate din acest motiv țin atât de mult la acest blog-jurnal. Pentru că mă reprezintă în totalitate. Și pentru că la un moment dat vreau să îl materializez în ceva palpabil, cu numele meu pe copertă. Nu am avut vise mărețe până acum, dar pentru acesta voi lupta să devină realitate.
Nu am câștiguri materiale din faptul că scriu pe blog. Am ales să nu încarc spațiul liber cu publicitate. Mi s-ar părea ciudat să scriu despre sentimente, despre viață și să fac publicitate la un aragaz sau la vreun frigider. Așa cum ți-ai dat seama, m-am îmbogățit considerabil cunoscând oameni frumoși, buni, calzi. Iar asta nu se întâmplă oricui și mai ales nu oricând.
Nu am participat la nici o conferință. Nu mi s-a propus și nici nu știu cum m-aș descurca. Ca marea majoritate a oamenilor, am o teamă cumplită de a vorbi în public. Sunt emotivă (acele emoții distructive). Când trebuie să vorbesc în fața unui public îmi tremură fiecare celulă din corp și încep să mă bâlbâi. Mai am de lucrat la capitolul ăsta.

3. De unde atâtea cuvinte pline de sentimente și de unde atâta inspirație?

– Inspirația mea vine din viața de zi cu zi. A mea și a oamenilor apropiați. Știi, am încercat de multe ori să scriu despre un subiect anume, abordat și de alții. Nu am putut sau dacă am făcut-o nu am fost mulțumită de cum s-au așezat cuvintele și asta pentru că dacă nu le simt nu le pot așeza cum trebuie. Sunt zile în care nu scriu nimic pentru că nu mi se întâmplă nimic notabil sau poate sunt prea tulburată ca să le înșir. Sunt momente în care cuvintele curg de la sine de parcă le-aș scoate din suflet, le-aș lua în palme, le-aș da drumul, iar ele s-ar așeza într-o armonie perfectă așa, pur și simplu. Atunci când scriu un text fac destule modificări că să aibă coerență și să transmită cu precizie ce vreau eu să transmit, dar sunt și acele dăți în care îl scriu de la început până la sfârșit fără să modific ceva.
De unde atâtea sentimente? Și eu mă întreb uneori ce capacitate o avea sufletul omului de au loc atâtea sentimente acolo…

4. Dacă ai putea să schimbi ceva la lume, ce ai schimba?

– Ce-aș schimba la lume dacă aș putea? Bună întrebare. Grea întrebare. Mă gândesc că sunt multe de schimbat la mine și totuși, nu le pot schimba.
Nu voi răspunde cu „Dacă aș putea schimba ceva la lume aș schimba…”, ci voi spune astfel: mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care se spune mai des „Te rog”, iar „Mulțumesc” se răspunde cu zâmbetul pe buze, o lume în care observațiile se fac politicos, iar bunul simț face casă bună cu toată lumea, o lume în care căldura vine din suflete, nu din calorifere, o lume în care prietenii nu te uită și nu își ascund cuțitele în spatele bunelor intenții, o lume în care nu primești un job pentru toate minciunile din CV sau pentru că ești cunoștința nu știu cui, ci îl primești pentru că ești un om cinstit și integru, o lume în care familia înseamnă un cămin, stabilitate, armonie și dragoste, o lume în care să nu se uite niciodată cele mai importante valori, cum ar fi iubirea, prietenia și bunătatea.
Ar fi multe de spus pe tema asta. Cred că lumea s-ar schimba de la sine dacă oamenii s-ar opri din când în când din fuga lor nebună, s-ar analiza pe sine, și-ar cântări greșelile și ar începe să înfrunte consecințele acestora. Cred că lumea s-ar schimba de la sine dacă oamenii și-ar dori cu adevărat o schimbare în bine.

5. Ce le recomanzi autorilor de blog mai fără experiență și oamenilor cărora le place să scrie?

– Titu Maiorescu spunea: „Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi răspunderea mare. Tu dai sfatul după natura ta. Aceasta însă rareori se potriveşte cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel înţelege el. Sfătuind prudenţă, produci slăbiciune, şi unde cereai tărie se aplică violenţă. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt, şi el şi-a pierdut măsura.”
Nu cred că sunt în măsură de a da sfaturi nimănui cu privirea la scris. Eu însămi mai am încă multe de învățat, de asimiliat, de pus în practică.
Ca recomandare însă, le-aș sugera în primul rând să citească mult, orice tip de literatură (beletristică, memorii, motivațională) pentru că vocabularul și stilul de exprimare se îmbunătățesc fără să-ți dai seama. Cred cu tărie că nu se poate una fără cealaltă. Spun asta pentru că recitind textele mele de când am început să scriu și până acum observ o mare, mare diferență. Stilul se perfecționează cu fiecare text scris.
Cei cărora le place să scrie să o facă mereu. Nu găsesc nici un motiv întemeiat pentru care ar putea renunța la asta!