A cui viata ai atins-o astazi cu cuvintele tale? Citeste pilda dupa care vei face numai bine semenilor tai!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata pe perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” si nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo, Centrala – putea sa-ti spuna numarul oricui si, in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina, iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat, pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.
“Mi-am ranit degetul” – m-am smiorcait eu in telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
“Nu este nimeni acasa in afara de mine” – am bolborosit.
“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea…
“Nu, ” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”.
“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
“Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel” -spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie, iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat si la matematica.
Ea mi-a spus ca veverita, pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo, Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseasca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”.
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, “Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta”.
Altadata, la telefon, “Alo, Centrala!”.
“Centrala” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta, mi-am reamintit acea seninatate si acel sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fii fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: ”Alo, Centrala!”.
Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine.
“Centrala.” Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”.
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns: “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum”.
Am ras. “Deci, tu esti, intr-adevar” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea”.
“Iar eu ma-ntreb” – zise ea – “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”.
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally”.
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii”.
Am intrebat de Sally.
“Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.
“Imi pare rau sa-ti spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma”.
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?”. “Da” – i-am raspuns.
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hartie, in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc”.
Mesajul ei era: “Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va stii la ce ma refer”.
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

MORALA

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva! A cui viata ai atins-o astazi?
Vocea ta, omule, este, de fapt, expresia de moment a starii afective a inimii tale, o expresie filtrata de minte, care este emisa pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibreaza in acord cu sentimentele/emotiile care traiesc in inima ta, iar cuvintele tale gandite, vorbite si/sau scrise sunt o amprenta pe care fiinta ta o pune pe alte inimi. Pastreaza tacerea inimii, mintii si gurii tale, cand nu te simti influentat de Iubire, Lumina, Armonie si Bunatate, pentru ca vocea ta poate sa produca rani profunde nevindecabile. Atinge viata semenilor tai NUMAI pentru a face nu bine, nu un rau.
Si nu uita niciodata, omule, ca tu poti sa daruiesti caramizile, prin vorbele tale graite sau scrise, cu ajutorul carora un alt om isi poate cladi o viata fericita, cu

Sufletul meu e închis pentru renovare. Nu intrați și nu insistați!

Astăzi am tras obloanele peste sufletul meu și am hotărât să reorganizez tot ce am adunat aici cu sau fără voia mea. Vreau să curăț de pe podeaua sufletului resturile de prietenie rămase în urma oamenilor care s-au jucat de-a prietenia așa cum te joci de-a v-ați ascunselea. S-au strâns grămăjoare și parcă au început să degaje un miros neplăcut. Mi-am spus că este imperios necesar să dezinfectez și pereții de dezamăgire, de regrete, de durere. 
Lacrimile mi-au curs până în suflet uneori, așa că trebuie să șterg bine și ferestrele. Sunt pline de dâre albicioase care par destul de greu de curățat.
Da, de astăzi sufletul meu e închis pentru curățenie și renovare. Nu intrați și nu insistați!

E vremea curățeniei, oameni buni! Nu pentru că e primăvară, ci pentru că sufletul are nevoie de liniște. Sufletul e o casă pe care trebuie să o menții curată, aerisită, parfumată. Apoi, după ce ai făcut curățenia necesară, trebuie să reorganizezi, să redecorezi. Pentru că vezi tu, uneori, curățând și aruncând ce nu-ți mai folosește încăperea rămâne tot mai goală. Așadar va trebui să agăți pe perete un tablou-două de speranță, pe jos să așezi un covor de gânduri bune, la fereastră să pui o perdea de credință, iar pe măsuța din mijlocul încăperii să pui un coșuleț de prietenie. Bun. Acum nu mai rămâne decât să luminezi întreaga încăpere cu iubire.
Curățenia e gata, iar casa a devenit din nou spațioasă și primitoare. Acum miroase și frumos. Simti?
Sufletul curat miroase a tei. 

De ce un blog..?

1. În ce clipă te-ai hotărât să-ți pui gâdurile pe un blog și de ce?

- În ce clipă m-am hotărât să-mi pun gândurile pe un blog și de ce. Hmm… deși am evitat de multe ori să mărturisesc adevăratul motiv pentru care am început să scriu, în cele din urmă l-am făcut public atunci când am creat blogul pe wordpress. În 2010 am început cu pagina Momente în viață pe Facebook însă timp de 2 luni nu am postat nimic. Apoi a urmat o despărțire care m-a afectat destul de tare. După ce mi-am revenit puțin am început să devin activă pe pagină. Inițial postam citate celebre în care mă regăseam sau povestioare cu tâlc (îmi plac foarte mult). Apoi, cu timpul, am început să scriu și eu. Inițial mi-a fost teamă să-mi expun toate gândurile și toate sentimentele public și să devin motiv de dezbateri pentru oamenii care mă cunosc. Apoi nu mi-a mai păsat.
Din iunie 2012 m-am mutat pe wordpress și am schimbat și categoria paginii din comunitate în blog personal pentru că într-adevăr, totul a devenit foarte personal. De ce? Pentru că sufletul meu devine mai ușor atunci când scrie.

2. Ce înseamnă blogul Momente în viață pentru tine? Există alte beneficii în afară de a cunoaște oameni noi (beneficii financiare sau participarea la anumite conferințe)?

– Blogul Momente în viață reprezintă pentru mine un jurnal. Când aveam vreo 16-17 ani țineam un jurnal – acel tip de jurnal al unei adolescente, cu gânduri puerile, cu sentimente intense, greu de ținut în frâu. Am ars acel jurnal acum 3 ani (cred). Nici până acum nu mi-am dat răspunsul la întrebarea „De ce?”. Și încă îmi pare rău. Poate din acest motiv țin atât de mult la acest blog-jurnal. Pentru că mă reprezintă în totalitate. Și pentru că la un moment dat vreau să îl materializez în ceva palpabil, cu numele meu pe copertă. Nu am avut vise mărețe până acum, dar pentru acesta voi lupta să devină realitate.
Nu am câștiguri materiale din faptul că scriu pe blog. Am ales să nu încarc spațiul liber cu publicitate. Mi s-ar părea ciudat să scriu despre sentimente, despre viață și să fac publicitate la un aragaz sau la vreun frigider. Așa cum ți-ai dat seama, m-am îmbogățit considerabil cunoscând oameni frumoși, buni, calzi. Iar asta nu se întâmplă oricui și mai ales nu oricând.
Nu am participat la nici o conferință. Nu mi s-a propus și nici nu știu cum m-aș descurca. Ca marea majoritate a oamenilor, am o teamă cumplită de a vorbi în public. Sunt emotivă (acele emoții distructive). Când trebuie să vorbesc în fața unui public îmi tremură fiecare celulă din corp și încep să mă bâlbâi. Mai am de lucrat la capitolul ăsta.

3. De unde atâtea cuvinte pline de sentimente și de unde atâta inspirație?

– Inspirația mea vine din viața de zi cu zi. A mea și a oamenilor apropiați. Știi, am încercat de multe ori să scriu despre un subiect anume, abordat și de alții. Nu am putut sau dacă am făcut-o nu am fost mulțumită de cum s-au așezat cuvintele și asta pentru că dacă nu le simt nu le pot așeza cum trebuie. Sunt zile în care nu scriu nimic pentru că nu mi se întâmplă nimic notabil sau poate sunt prea tulburată ca să le înșir. Sunt momente în care cuvintele curg de la sine de parcă le-aș scoate din suflet, le-aș lua în palme, le-aș da drumul, iar ele s-ar așeza într-o armonie perfectă așa, pur și simplu. Atunci când scriu un text fac destule modificări că să aibă coerență și să transmită cu precizie ce vreau eu să transmit, dar sunt și acele dăți în care îl scriu de la început până la sfârșit fără să modific ceva.
De unde atâtea sentimente? Și eu mă întreb uneori ce capacitate o avea sufletul omului de au loc atâtea sentimente acolo…

4. Dacă ai putea să schimbi ceva la lume, ce ai schimba?

– Ce-aș schimba la lume dacă aș putea? Bună întrebare. Grea întrebare. Mă gândesc că sunt multe de schimbat la mine și totuși, nu le pot schimba.
Nu voi răspunde cu „Dacă aș putea schimba ceva la lume aș schimba…”, ci voi spune astfel: mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care se spune mai des „Te rog”, iar „Mulțumesc” se răspunde cu zâmbetul pe buze, o lume în care observațiile se fac politicos, iar bunul simț face casă bună cu toată lumea, o lume în care căldura vine din suflete, nu din calorifere, o lume în care prietenii nu te uită și nu își ascund cuțitele în spatele bunelor intenții, o lume în care nu primești un job pentru toate minciunile din CV sau pentru că ești cunoștința nu știu cui, ci îl primești pentru că ești un om cinstit și integru, o lume în care familia înseamnă un cămin, stabilitate, armonie și dragoste, o lume în care să nu se uite niciodată cele mai importante valori, cum ar fi iubirea, prietenia și bunătatea.
Ar fi multe de spus pe tema asta. Cred că lumea s-ar schimba de la sine dacă oamenii s-ar opri din când în când din fuga lor nebună, s-ar analiza pe sine, și-ar cântări greșelile și ar începe să înfrunte consecințele acestora. Cred că lumea s-ar schimba de la sine dacă oamenii și-ar dori cu adevărat o schimbare în bine.

5. Ce le recomanzi autorilor de blog mai fără experiență și oamenilor cărora le place să scrie?

– Titu Maiorescu spunea: „Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi răspunderea mare. Tu dai sfatul după natura ta. Aceasta însă rareori se potriveşte cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel înţelege el. Sfătuind prudenţă, produci slăbiciune, şi unde cereai tărie se aplică violenţă. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt, şi el şi-a pierdut măsura.”
Nu cred că sunt în măsură de a da sfaturi nimănui cu privirea la scris. Eu însămi mai am încă multe de învățat, de asimiliat, de pus în practică.
Ca recomandare însă, le-aș sugera în primul rând să citească mult, orice tip de literatură (beletristică, memorii, motivațională) pentru că vocabularul și stilul de exprimare se îmbunătățesc fără să-ți dai seama. Cred cu tărie că nu se poate una fără cealaltă. Spun asta pentru că recitind textele mele de când am început să scriu și până acum observ o mare, mare diferență. Stilul se perfecționează cu fiecare text scris.
Cei cărora le place să scrie să o facă mereu. Nu găsesc nici un motiv întemeiat pentru care ar putea renunța la asta!

Azi nu!!!

Azi nu vreau sa vorbesc, sa ascult, sa inteleg.
Azi nu ma simt inspirata, motivata si nici optimista.
Azi nu ma simt puternica, dar nici slaba. Nu ma simt copil, dar nici adult. Nu ma simt fericita, dar nici trista. Nu sunt furioasa, dar nici calma.
Azi nu ma simt curajoasa si nu-mi gasesc cuvintele potrivite.
Azi nimic nu mi se pare colorat… e doar alb, negru sau gri.
Azi am lacrimi care nu indraznesc sa curga, care stau cuminti in ochi pentru ca le e teama. Nici ele nu stiu exact daca ma pot  ajuta sau nu…
Azi mi-e gandul departe si ma simt obosita.
Azi sunt mai capricioasa ca vremea, sunt mofturoasa si incapatanata.
Azi aud, dar nu ascult. Privesc, dar nu vad. Gust, dar nu simt.
Azi si cuvintele fug de mine.
Azi simt nevoia sa tac, sa-mi inabus gandurile si sa-mi golesc mintea de tot ce nu-mi place.
Azi simt nevoia sa-mi ascult bataile inimii si sa-mi imaginez ca spun o poveste.

Azi ma scald in ape tulburate de ploi reci, agitate.
Azi sunt o furtuna de sentimente contradictorii.
Azi nu e cea mai frumoasa zi, dar pentru ca e un dar divin o s-o duc pana la capat cu demnitate.
Azi nu am nici o stare. Cred.

Iustina T. ©

Femeia!!!!!

Întotdeauna am spus ce gândesc, cu riscul de a mă transforma într-un personaj negativ, cu riscul de a părea arogantă sau pur și simplu pesimistă. Întotdeaua am ales să fiu un om sincer, să nu-mi ascund sentimentele și să nu par perfectă. Nu cred că există oameni perfecți, nu cred că trebuie să-mi ascund sentimentele și nu suport oamenii lingușitori pentru că am învățat că oamenii care te susțin, o fac în liniște. Oamenii care se prefac, te cuceresc cu cuvintele și te lovesc când te aștepți mai puțin. De multe ori par retrasă, dar este modul meu de a evita discuțiile; când întreb pe cineva înseamnă că mă interesează. Dacă nu te întreb, atunci sigur nu ești important pentru mine. De multe ori risc să par cu nasul pe sus, doar pentru că nu bârfesc și nu mă bag peste viețile altora: am învățat că de multe ori oamenii nu fac diferența între un sfat și o critică, de multe ori se supără și nu înțeleg că ai vrut doar să le deschizi ochii, să-i aduci cu picioarele pe pământ, pentru că asta era datoria și ceea ce simțeai tu.

Când spui ceea ce gândești, riști să pierzi oameni dragi pentru tine. Oamenii nu mai apreciează sinceritatea, o consideră un defect și de multe ori, din păcate, o confundă cu invidia. Dacă încerci să ajuți, rareori ești înțeles și ascultat, de multe ori ești considerat invidios, răutăcios sau pur și simplu nu ești luat în serios. Fără să vrei te retragi, începi să-ți vezi de viața ta și să nu-i mai deranjezi pe ceilalți: nici atunci nu este bine! Te vor considera nepăsător, indiferent și orice altceva. De multe ori oamenii cred că ne cunosc, dar nu realizează cât de mult greșesesc. Oamenii se schimbă în timp, nu mai sunt cine eram acum un an și nici nu-mi amintesc cu ce am greșit acum doi ani. M-am acceptat așa cum sunt și mi-am interiorizat greșelile dar nu-mi pot petrece viața mergând înapoi, acceptând reproșuri. Cine vrea să înțeleagă, va înțelege. Cine continuă cu reproșuri și jocuri copilărești, va realiza că oamenii obosesc și la un moment dat nu mai dau explicații pentru că oricum nu sunt înțelese sau ascultate.

Momente

Oamenii care mă dezamăgesc constant creează distanțe între sufletul meu și sufletul lor, distanțe pe care nici măcar nu vreau să le mai parcurg. M-au obosit cumplit încercările de a rămâne aproape de oamenii care intenționat sau nu m-au rănit, nu m-au apreciat ori mi-au tulburat liniștea interioară.
Nu mai sunt dispusă să irosesc nici măcar o lacrimă pentru oamenii care se pierd. Nu-mi mai îngădui să mă irosesc.

Am obosit, mă înțelegi? Resimt în fiecare celulă presiunea, stresul și străduința de a satisface nevoile celor din jurul meu. Pentru că așa am fost eu crescută, știi? Să ascult, să respect, să-mi pese, să am grijă ce impresie fac despre mine. Ei bine, acum nu-mi mai pasă ce părere au ceilalți despre mine, dacă văd ce văd și eu în oglindă sau dacă îmi văd un corn în frunte, dacă sunt de acord cu ce cred, ce simt ori ce fac. Nu mă mai interesează. Pur și simplu. Și nu mai lupt să păstrez pe nimeni în viața mea. M-am convins că pentru oamenii care te vor nu trebuie să duci nici o luptă. Ei sunt acolo. Sau nu. Uneori, ești doar tu. Și e ok. E ok ca uneori să nu-ți mai pese, să nu te mai doară. E ok să spui că nu-ți convine, că te-ai săturat, că nu mai vrei. Da, e ok.

Ar trebui să încerci și tu. Mă gândesc că o pauză de nepăsare e exact ce-ți trebuie!

Iustina Dinulescu

Ce să nu faci „din dragoste”

Stau și mă întreb: oare care este cea mai mare durere care poate exista? Oamenii se refac destul de repede după o boală fizică sau după ce suferă o pierdere financiară. Pentru dureri fizice avem medicamente, pentru bani muncim și facem alții. Dar când este vorba de inimă, de suflet? Când ești rănit în inimă eşti terminat… Dacă cel mai important om din viaţa ta îţi întoarce spatele, dacă persoana pe care o iubeşti te respinge, dacă cel căruia i-ai împărtăşit cele mai adânci taine ale sufletului te trădează… te simţi devastat; ești gol şi singur. Nu cred că vrei să treci prin așa ceva…

Dar… oare ai vrea ca persoana pe care o iubești să pățească asta? Sunt convins că ai răspuns deja cu un „Nu!” hotărât și răspicat. Nimeni nu dorește așa ceva pentru persoana iubită. Dar vreau să te conștientizez de faptul că te-ai putea totuși afla în pericolul acesta. Și doresc să te ajut să-l eviți spunându-ți ce să Nu faci „din dragoste”.

E foartă frumoasă perioada așa-zisă de cucerire. Acel timp de început. Când un băiat vede o fată și nu o mai poate uita… Când o fată vede un băiat și el se potrivește perfect cu prințul din visurile ei… Apoi acele gesturi mici, cuvinte jucăușe, complimente deosebite… toate menite să-i dea un semnal celuilalt: „hei, te plac!”. Odată cu frumusețea momentului apare însă și pericolul…

Îndrăgostit fiind, se poate să uiți că nu cunoști suficient de bine fata sau băiatul respectiv și te implici serios în relație. Îi promiți partenerului marea și sarea și luna de pe cer! Îl faci să viseze cu ochii deschiși la viitorul roz bonbon pe care-l veți avea împreună… Voi Doi! Se pun în joc sentimente, energie, timp, resurse… Totul pentru iubire! Graba aceasta însă duce deseori la despărțiri urâte. Ajungi să cunoști cu adevărat persoana și să nu-ți mai placă. Nu degeaba se spune că dragostea e oarbă.

Și cum să-i spui acum că dragostea de care vorbeai adineaori… nu era chiar dragoste? E prea târziu acum să te retragi fără să provoci în viața celuilalt sentimentele de care vorbeam mai sus. Sfatul meu este să păstrezi mereu echilibrul între rațiune și sentiment. Da, e frumos să iubești! Dar așa cum spune și înțeleptul Solomon: toate lucrurile sunt frumoase la vremea lor. Ai răbdare să vă cunoașteți mai bine. Așteaptă să fii sigur pe ceea ce simți. Asigură-te că nu vei răni persoana pe care o iubești!

Concluzia mea cititorule: nu te grăbi niciodată „din dragoste”!

Tu!!!!!!!!!!!

Tu, care esti mama omenirii, si tata, sora, frate, prieten, iubit sau orice e nevoie sa fii, tu, salvarea din cele mai negre suferinti, tu care nasti tot ce e frumos in lume, din atatea inimi iti asculti smerita condamnarea la moarte, de pe atatea buze iti primesti veninul minciunii.
Chemi inimile la tine cu blandete fermecatoare, ele te rastingnesc in piercinguri si te scuipa cu boli venerice, le imbii cu frumusete, ele ti-o smulg lacome si se tavalesc cu ea in noroi, spui povesti inaltatoare, faci minuni, dar cine sa le auda si sa le vada intr-o lume mai scartaitoare si mai incetosata ca niciodata.
Iubire, inger cu aripi smulse, in tine ma voi increde cel mai tare intotdeauna pentru ca tu esti cel mai curajos dintre toti si singurul care nu va renunta niciodata.

Nu!!!!!

Nu imi intinde zambetul spre inima ingenuncheata caci nu pot sa ma ridic, imi doresc sa raman asa mereu in fata ta, caci pentru mine esti icoana unui inger, tu,cea care ma urca in al noualea cer si simt ca inca mai am de zburat pana la ea… tu, cea care dezlegi din inima mea cuvinte ce nu credeam ca vor vedea lumina iubirii vreodat…
Ma rog… ma rog sa fiu soarele de care-nfrigurarile tale au nevoie, ma rog sa fiu furtuna pe care fierbinteala ta o cheama, ma rog sa fiu clipele pe care destinul tau le cauta, ma rog sa fiu pieptul in care inima ta se reazama.
Mi-am umplut inima de cuie batute ca sa te poti agata in ea oriunde iti doresti, icoana de inger, din dorul meu pamantesc pot doar sa-ti plamadesc altare, dar numai tu vei hotari daca me vei salva in tine.
Afara imi ploua cu lacrimi pe obraji si te astept visator la ferestre, la inima mi se infiripa usor cantecul soptit al unei poezii si amintirea ta incepe sa-mi valseze in suflet… of, cum mi se numara fericirea in pasi departandu-se sau apropiindu-se de mine, sunt nebun sa te iubesc asa dar mai nebuna mi-ar parea lumea fara aceasta iubire, totusi intinde-mi zambetul, vreau sa te trag langa mine, sa-mi gusti din nebunie, e delirant de delicioasa!