Femeia!

“- Ce ai, de ce taci?
- N-am nimic, sunt bine…”

Stai… Chiar nu știu ce am. Parcă sufletul îmi este neliniștit, parcă mă dor toate rănile, parcă simt o greutate ce-mi obosește ochii. Este acel moment pe care tu nu-l poți înțelege. Acele zile în care mă simt slăbită, când toate gândurile aleargă în mintea mea și se revarsă în lacrimi. În oceanul inimii mele, am strâns gânduri și dorințe. Am strâns comportamente care m-au rănit dar nu ți-am spus la momentul potrivit. Tac și mă sperie tăcerea mea. Tac și realizez că am obosit, că acum aș vrea să stau și să aștept…
Să nu mai alerg, să nu mă mai agit, să nu mă mai consum, să las lucrurile așa, să curgă lin, fără să le grăbesc.
Sunt momente în care nu mai ai ce oferi, nu mai reușești să te ridici. Sunt zile în care nu poți și nu vrei să te ridici de pe scaun, te ascunzi sub pătura parfumată și îți dorești să vină cineva și să te ia de mână, să-ți amintească că ești un om frumos și puternic, să-ți amintescă tot ce ai făcut bun, să-ți spună câteva șoape frumoase.
Eu sunt femeie, cel mai frumos zâmbet îl afișez după o noapte petrecută plângând. Scot la iveală puterea din mine când n-am de ales, mă încăpățânez să aduc fericire în viața celorlalți, ador să știu ce le place și ce îi deranjează, mă sacrific pentru visele în care cred, pentru oamenii sinceri și modești. Eu sunt femeie și la un moment dat, într-o zi normală, castelul meu din sticlă se dărâmă. Apoi mi-l construiesc singură, după zile întregi petrecute sub ploaie, după ce sufletul meu a zăcut sub ploaie.
Când o femeie tace, sufletul ei stă încremenit în genunchi.