De ce sufera fetele!

M-am întebat de multe ori de ce, noi, fetele, suferim atât de mult. E impropriu spus „atât de mult„ dar totuși, mult. Plângem și ne plângem tuturor prietenelor în căutarea unei unice soluții : „Cum pot să-l uit?„ . Capul și sufletul-ți sunt pline numai de el, atât de pline că dau pe dinafară. Vocea lui, părul lui, ochii, privirea aia unică, misterioasă și perfectă, după care te topești. L-ai iubit și îl iubești, dar el te-a abandonat iar tu acum vrei să-l uiți. Da,da,da, asta e tot ce vrei! Sau cel puțin…asta crezi că vrei. Crezi și o susții tare și categoric. Dar defapt…ia gândește-te puțin. Dacă ar fi să dai înapoi și ai putea alege să ștergi orice urmă, să faci să nu fi existat acel EL special al tău, ai face-o? Dacă ar veni o tornadă care ți-ar fura din minte vocea lui dulce și zâmbetul ăla pefect, ar fi bine? Răspunsul e categoric și de această dată: nu. Nu vrei să-l uiți, ci doar o spui mereu crezând că asta face totul mai ușor. Dar tu, din inima ta, nu l-ai da niciodată afară. Nu l-ai scoate cu nici un chip, nici pe el și nici amintirea lui. Nu ai putea uita toate acele clipe pe care le-ați petrecut împreună, toate conversațiile târzii sau atunci când adormeai prima sau când te tachina și te făcea să râzi până la lacrimi. Nu poți uita tăcerea dinaintea primului sărut sau îmbrățișarea lui caldă…nici nu știi care e cuvântul care să descrie tot ce simți. Simți fiori, fluturi, iubire, tinerețe, simți viața. Da, simți inima cum îți tremură. Sau mă rog, le simțeai. Când era el. Totul se rezumă la el, așa e. Și poate că, n-ar mai trebui să te chinui, să încerci să-l uiți. Poate că, el e încă acolo, și te iubește. Da, în mintea ta aia nebună, el te iubește. Și până nu va cădea cerul sau va apărea o altă persoană, el te va iubi. Crede-mă.