Iti scrijelesc aceste randuri pe hartie din umbrele in care s-a imbalsamat inima mea. Mi s-a umplut sufletul de maracini si-un praf inecacios de deznadejde acopera tot ce mai tresare in el. Nu mai vad soarele sa-mi inalt dorintele spre lumina, nu mai vad stelele sa imi culeg visele din ele, iti simt doar amintirea scurgandu-se greoaie ca plumbul prin toata fiinta mea si caut disperat si infrant o portita, o fereastra sparta undeva, prin care sa ii dau drumul…
De ce iti scriu? Pentru ca vreau sa iti dau o bucatica din nimicul pe care l-ai lasat in inima mea, pentru ca oamenii ne oglindesc sufletele si tu m-ai spart in milioane de bucati, mai priveste-te in ele daca poti, mai gaseste-ti frumusetea nepamanteana ce ti-am dezvaluit-o candva ca sa iti poti lua zborul… Mai esti toate astea? Da, dorul meu, dar ceea ce am fost impreuna poate fi uitat odata cu mine, tu ai fost soarele meu… si ai apus, intr-o zi vor rasari din nou miliarde de stele in urma ta si-mi voi gasi puterea sa visez din nou, dar tu, iubita, nu mai rasarii ca sa apui caci viata ce-o orbitezi grabita se-mputineaza cu fiecare apus si umbrele ce le lasi in urma ofilesc florile ce iti cresc in cale, ca un val albastru, alergi, alergi, alergi, spre tarmul care te sfarma… ramai mai mult in suflete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu